Petre a fost trimis mai aproape de front, la Odesa, È™i a rămas să ne trimită vorbă despre cei de acasă, când avea să afle. Eu È™i Liza am rămas la FocÈ™ani, aÈ™teptând. Se făcuseră caisele È™i, ca È™i cum am fi fost acasă, făceam dulceÈ›uri. Nu È™tiam unde ne va prinde iarna È™i nici unde ne va prinde luna viitoare, dar făcutul dulceÈ›ii, spălatul fructelor È™i învârtitul copturii pe foc mă liniÈ™teau. ÃŽncepuseră bombardamentele. Borcanele clănțăneau pe masă. Când începeau borcanele să tremure, lăsam totul È™i fugeam în pivniță. ÃŽntre două bombe, ieÈ™eam afară È™i mai învârteam la dulceață. Bunica se întindea pe fotoliul ei pat acoperit cu o cergă roÈ™ie, iar eu mă aÈ™ezam la masa din sufragerie, lângă ea, îi puneam întrebări È™i scriam, înregistrând totul cu vocea ei È™i fără să-i schimb în vreun fel stilul. O vreme mi-am închipuit că am consemnat amintirile bunicii ca să-i dau ei sentimentul că nu È™i-a trăit viaÈ›a degeaba, că interesează pe cineva, că vieÈ›ile trăite nefericit, odată povestite, capătă, magic, un fel de sens… Mă gândeam că asta o va face să fie mai împăcată cu viaÈ›a ei când va muri, să aibă mai pu?ine regrete, gândindu-se că mi-a lăsat ceva ce nu piere odată cu ea.ÃŽncep însă să am sentimentul, astăzi, că nu atât pentru ea am hotărât să-i consemnez viaÈ›a, nu doar ca să-i dau ei sentimentul că n-a trăit degeaba – căci nu È™tiu dacă bunica era aÈ™a de obsedată de zădărnicie –, ci mai mult pentru mine, ca să pot eu accepta mai uÈ™or zădărnicia vieÈ›ii ei – È™i a vieÈ›ii în general