Aspiraţia omului către veşnicie, în basmul lui Ispirescu, trebuie văzută ca aspiraţie către perfecţiune, către purificarea individului fie şi numai în sens moral, iar neputinţa păstrării ei, după ce a fost obţinută, nu este mărturia unui eşec, ci acceptarea destinului, a condiţiei umane, odată ce această purificare simbolică a fost realizată. Succesul aventurii nu trebuie căutat în păstrarea veşniciei, şi nici în pierderea ei, ci în trecerea între cele două stări dialectice prin şi datorită facultăţii magice a memoriei, care reprezintă o formă subiectivă, superioară, a cunoaşterii.  Mircea ANGHELESC