„Mama păstra cartea lui, Elegii pentru fiinţe mici, ca pe icoană şi ştia poeziile acelea pe de rost. Ea nu s-ar fi supărat nici dacă fiul ei ar fi ajuns actor. Dacă îi place, zicea ea. Îşi spuneau versuri, iar cînd el ne vizita, se jucau, se strîmbau, interpretau roluri închipuite. Schimbau replici de parcă jucau teatru adevărat, iar eu eram publicul lor, spectatoarea, nu participam, tu semeni cu tata, ziceau ei, dar nu mă supăram. Ştiam că aşa e,...