A ieșit pe nesimțite, la fel cum apăruse, lăsând în urmă o lungă tăcere și pe ea tremurând ca o frunză, epuizată și vlăguită de emoție. Își impusese o imobilitate mentală absolută, în care nu-și aveau loc explicațiile sau mustrările de conștiință, însă visul a reîntors-o pentru o clipă la realitate. O mie de amintiri i s-au îngrămădit în minte, înainte să fie șterse de raza de soare ce i se așezase oblic pe obraz. Se așeză pe unul din fotoliile de pe terasă. Chiar dacă uneori se simțea singură și casa i se părea prea mare, încetase să mai viseze, împăcându-se cu gândul că, dacă e menit să se întâmple, lucrurile se petrec la momentul potrivit. Încredințată fiind că lumea nu trebuie să știe cât de distrusă era pe dinăuntru, nu a ales să-și deschidă sufletul, temându-se de cei care ar fi putut să-i ia spaimele în râs, și a tratat tristețea ca pe o stare prin care trebuia să treacă. Visul recent dărâmase însă gratiile invizibile, scoțând la lumină gânduri pe care Sonia le lăsase dincolo de perdeaua dintre ea și restul lumii.