Ironia face ca am citit prima parte a acestui volum in timp ce pe alt laptop rula instructajul anual de protectia muncii. La fix. N-am putut sa parcurg cartea altfel decat cu vocea lui Cosmin in minte, cine l-a ascultat citind sau performand stie la ce ma refer. Enumeratia, repetitia, ritmul sau rima aveau un rol esential in memorarea si transmiterea poeziei mult inainte de aparitia scrisului. Cosmin se joaca cu ele, le da viata, aratand catre o lume subreda, catre un interior subred si o dragoste subreda, si aratand in acelasi timp un deget ridicat celor care cred, cand vine vorba de poezie, in perimare. (Radu Nitescu) Inceputul acestui volum terifiaza prin contrapunerea (alerta si ritmata) munca–viata, descojind de sens orice efort, transformand totul intr-un drum spre moarte. De fapt, totul e o reformulare pentru de-ser-ta-ciu-nea desertaciunilor si singura cale de rezistenta e dragostea. „Si numim asta viata“, spune Cosmin. Si numesc asta poezie, spun eu. (Moni Stanila)