Augustina Visan face o poezie care te copleseste prin directetea ei. E semn ca mai vine o generatie de poeti carora le lipseste patosul. Tema poetica este cea familiala, iar familia si copilaria nu sunt nici pe departe un Paradis pierdut, ci mai degraba un teritoriu din care supravietuim. Imaginea mariala a mamei este inlocuita aici de drame de familie in care copilul cunoaste lumea prin durere. Sunt sechelele provocate, in primul rand, de parinti. O poezie despre vulnerabilitatea minorilor, despre nevrozele celor mari si despre poezia ca devenire. Un fel de bildungspoetry, cu nerv, cu trairi intense. (Maria Pilchin)