Cei dintai oameni au fost alungati din rai prin inselaciunea si ispitirea diavolului, biruiti fiind de mandrie: Veti fi a Dumnezeu! (Facerea 3, 5). Satana insusi fusese aruncat din cer tot din pricina mandriei. Amagit de slava desarta si inaltarea de sine, omul a cazut astfel tot mai mult, fiind nevoie ca Insusi Fiul lui Dumnezeu sa Se pogoare, din iubire, pe pamant spre a-l rascumpara. Dumnezeu celor mandri - dupa cum ne invata Scriptura - le sta impotriva (Iacov 4, 6). Oamenii acestui veac nu doar ca nu recunosc mandria ca pacat, ci o socotesc chiar virtute, batjocorind nu inaltarea cea satanica, ci smerenia. Cartea de fata descopera cititorului zilelor noastre o cale practica de dobandire a evlaviei si a harului dumnezeiesc, prin indepartarea de mandrie si prin apropierea - pe care o aduce tocmai smerenia - de Cel ce S-a pogorat din cer pentru a noastra mantuire..